MĂRŢIŞORUL (1 MARTIE)

Sărbătoare tradiţională românească a primăverii, a prospeţimii, a bucuriei, a victoriei binelui împotriva răului. Cu această ocazie femeile primesc mici cadouri, obiecte decorative (mărţişoare), legate cu un şnur alb-roşu, ca simboluri aducătoare de noroc şi bunăstare. Roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul culoarea iernii. Se asociază de obicei flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.
Tradiţia sărbătorii are o vechime de mii de ani, primele dovezi arheologice datând din vremea Geţilor. Originile obiceiului se găsesc şi în sărbătorile romane în cinstea zeului Marte zeu al fertilităţii şi al vegetaţiei sau în echivalentul acestora din Tracia, sărbătorile în cinstea zeului Marsyas Silen. Femeile dace purtau monezi sau pietricele asociate cu fire de lână roşii şi albe pentru a avea noroc şi un an productiv. Obiceiuri asemănătoare se pot întâlni în zona Balcanilor, în Bulgaria (unde se cheamă Marteniţa) , Macedonia, Albania.
Mărţişorul, denumit "funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor", face parte din larga categorie a talismanelor dăruite de 1 martie. Săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Speculând asupra semnificaţiei culorilor, se poate spune că roşul, dat de foc, sânge şi Soare, este atribuit vitalităţii femeii, iar albul, conferit de limpezimea apelor, este specific înţelepciunii bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii. Culorile alb şi roşu au rămas pâna în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi în decorarea bradului, de nuntă şi înmormântare.
Răspândit în toate provinciile ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea "Sărbătorile la români" că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei există obiceiul ca părinţii să lege la 1 martie copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeste mărţişor, martigus sau mart. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii şi pentru a nu fi scuturaţi de friguri în timpul verii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânar. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti. Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor ce-l poartă "ca un fel de amuletă", dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit "trebuie să-l poarte cu demnitate". După unele informaţii, în vechime, mărţişorul se confecţiona din două fire răsucite de lâna colorată, albă şi neagră sau albă şi albastră şi era dăruit în prima zi din luna lui martie, perioadă a echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă.
Obiceiul mărţişorului este de fapt o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului şi anului, primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei. Unele tradiţii spun că firul mărţişorului funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. Obiectele încărcate cu valenţe magice erau purtate ca talisman şi de alte popoare, mai cu seamă în civilizaţiile arhaice. În Franţa, în unele zone, se credea că cel mai norocos talisman este laba stângă a unei pisici negre.
Şi în Germania existau o mulţime de superstiţii legate de obiectele aducătoare de noroc, cel mai şocant dintre ele fiind funia spânzuratului, considerată de bun augur pentru cel ce se afla în posesia ei. Panglica roşie, legată la mână sau la gât, îl ferea pe purtător de deochi iar înfrumuseţarea fetei se obţinea prin spălarea cu zăpada topită din luna martie.
Pentru slavii sudici, aducătoare de noroc erau oasele de animale, mai ales cele de câine, pisică, liliac sau bufniţă. Fetele puneau sub pernă şapte bani de argint, apoi făceau trei cruci şi îşi aflau norocul în dragoste.
Grecii aveau obsesia pietrelor preţioase şi semipreţioase ca amulete şi talismane. Ei erau păstrătorii unei întregi ştiinţe a simbolurilor şi valorilor acestora: agata era indicată împotriva înţepăturilor de păianjen şi scorpion, o pietricică din cuibul rândunicii vindeca epilepsia, o peruzea era capabilă să potolească certurile, cornalina vindeca orice muşcătură de animale. Uneori chiar monedele cu chipul lui Alexandru cel Mare, apropiate ca formă de mărţişoarele noastre, erau purtate ca amulete.

DRAGOBETELE (24 FEBRUARIE)

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
Entitate mitologică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară.
În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Local, mai este numit şi Năvalnicul, fecior iubăreţ care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume. Dar să-l cunoaştem mai îndeaproape pe "drăgăstosul" din mitologia românească. Dragobete este zeul dragostei la vlahii de pe ambele maluri ale Dunării, zeu pastoral câmpenesc, codrean, şi este imaginat ca un tânar frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei fireşti, fiind asemuit cu Eros-ul grecilor sau Cupidon-ul romanilor. Unii etnologi (mitologi) îl înrudesc, într-o măsură, cu Matcalaul, care, după credinţa românilor din Banat, "e o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi".
Sunt multe ipoteze etimologice cu privire la numele său. Una din ele, susţine că ar proveni din slava veche, "dragu biti", ce înseamnă "a fi drag", dar zeul exista pe plaiurile mioritice, cu mult înainte de venirea slavilor. Străvechile ritualuri ale înfrăţirii (între băieţi) şi ale însurăţirii (între fete), prezente în ceremonialul Dragobete-lui până acum un secol, sunt argumente împotriva ipotezei de mai sus. Înconjuraţi de ceata lor, tinerii îşi crestau uşor braţul stâng în formă de cruce solară, suprapunându-şi crestăturile, apoi sugeau puţin sânge unul de la celălalt, devenind fraţi de cruce sau surori de cruce, după caz.
O alta, susţine că Dragobete ar proveni din cuvintele dacice "trago" - ţap şi "pede" - picioare, cu timpul transformându-se în "drago" şi "bete" (însemnând şi fâşii, cingători înguste, ţesute şi împodobite). Ţapul simbolizează puterea de procreere, forţa vitală, libidoul, fecunditatea.
De la romanii care îşi celebrau la jumătatea lui Februarie, Lupercaliile, marea lor sărbatoare a dragostei, în jurul peşterii unde lupoaica îi alăptase pe Romulus şi Remus, unde preoţii veneau goi, sacrificau ţapi cu ale căror piei se-nfăşurau şi apoi, urmaţi de tineretul Romei, loveau cu "nuielele" făcute din ţapii jertfiţi, femeile întâlnite în cale, favorizându-le maternitatea, se poate spune că-şi trage şi arhaicul Dragobete trăsăturile de ţap, dănţuind prin păduri şi pândind nimfele sau ţărăncile rătăcite.
Zeii primitivi erau sărbătoriţi o dată cu dezlănţuirea de energie a primăverii, a naturii pure, a bucuriei de a trăi. După creştinarea daco-romanilor, eroul nostru şi-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei caste.
El a devenit fiu al Babei Dochia, reprezentând opusul ei, principiul pozitiv, simbol al primăverii, sărbatorit la "logodna" păsărilor (ziua împerecherii acestora), când se strâng în stoluri, se aleg perechile purced la strângerea celor necesare cuiburilor. Păsările rămase nepereche vor aştepta Dragobete-le anului următor, ca şi oamenii. Flacăii şi mândrele, în straie de sărbătoare, chiuind şi zbenguindu-se, culeg din pădure ghiocei, micşunele, albăstrele, în general primele flori de sub zăpadă. La prânz, coborau în goană spre sat, fiecare flăcau fugărindu-şi aleasa, pe care dacă o prindeau, o puteau săruta în văzul lumii. Sărutul era considerat ca o logodnă pe timp de un an, pentru a testa trăinicia sentimentelor. Părinţii aflau mai târziu de "alegere" şi se arătau de acord sau nu, ca şi în zilele secolului XXI.
În ziua aceasta nu se ţese, nu se cârpeşte, nu se lucrează la câmp; în schimb, se face curaţenie generală în casă, pentru ca tot ce v-a urma să fie cu spor. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau la anumite sărbatori de peste an.
În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Ca şi în cazul altor sărbători, creştinismul a suprapus în calendar sfinţi şi martiri peste zeii şi eroii păgâni, după cum Sfântul Valentin (martir, episcop al Romei decapitat în anul 270) i-a înlocuit pe Cupidon-Amor şi pe mai vechiul zeu câmpenesc Faunus, sau cum la Roma, statuia lui Traian (zeificat), din vârful Columnei sale, a fost înlocuită cu cea a Sfântului Petru.
La noi, zeul dragostei n-a fost înlocuit, ci mai degrabă uitat, de pe la mijlocul secolului XX. Credinţa zilei de Dragobete, ziua dragostei şi a bunăvoinţei, este că cel care nesocoteşte ziua, lucrând ce nu trebuie, îşi uită limba şi cântă ca păsările toată viaţa.

BABA DOCHIA

Ca să pricepi sufletul unui popor, trebuie să-i cunşti miturile fundamentale. Chiar dacă nu se mai regăsesc decât palid în felul de a fi al indivizilor contemporani, eresurile continuă să alcătuiască o aură spaţială şi temporală ce explică, prin simboluri simple, la îndemâna oricui, o întreagă existenţă colectivă. Oricât ne-ar lua ochii amănuntele prezentului, duhul englezesc etern n-ar fi el însuşi fără legenda Regelui Artur şi a Cavalerilor Mesei Rotunde, nemţii ar fi mai enigmatici fără Cântecul Niebelungilor şi frumoasa Loreley, după cum Mahabharata uşurează calea spre spiritul indian, iar legenda lui Ruslan, spre cel al ruşilor.
Un mit de largă răspândire este cel care simbolizează naşterea poporului român: Traian şi Dochia, primul reprezentându-l pe împaratul care s-a acoperit de glorie la Roma, cucerind bogata ţară a dacilor, în anii 105-106 d.H., Dochia fiind, în legendă, fata regelui dac Decebal, care, învins, s-a sinucis, spre a nu cădea în mâinile cuceritorilor ţării sale. Urmărită de Traian, care se îndrăgosteşte de ea, Dochia fuge pe muntele sacru Ceahlău, îmbrăcată în ciobăniţă şi mânându-şi oile. Maica Domnului o salvează, prefăcând-o împreună cu turma ei într-o formaţiune stâncoasă. Stânca Dochia poate fi văzută şi azi, o altă legendă spunând că ar fi vorba de o babă ce pornise cu oile prea devreme la păscut. Era la început de martie şi s-a arătat puternic soarele, aşa că baba Dochia, îmbrăcată cu 9 cojoace, a dat jos unul câte unul. Capriciile vremii au adus, însă, un ger năpraznic, aşa că femeia cu oile ei au îngheţat, transformându-se în stane de piatră.
De atunci, primele 9 zile din Martie se cheamă “zilele babei”.